Pentru Moș Craciun Marius

Axa Ciao, bella- Hola, guapa- Na, şi tu, fă

          


Un banc destul de răsuflat spunea că motivul pentru care nu exista manele în Elveţia este faptul că e o ţară neutră şi nu are duşmani. Şi cum gândul la Elveţia va dispărea invers proporţional cu banii depuşi în băncile de acolo, tot în Românica noastră ne zboară grijile şi tot la consolatoarea izolare ne retragem.
            Dar noi de ce avem duşmani? Ca-n război nu mai suntem oficial cu nimeni. Că trimitem cu o mândrie prostească americanilor carne de tun, asta e o poveste cu subtilităţi. Că ne facem că plouă când ne maghiarizează ţara? Ee, ăia cică nu-s duşmani, e multiculturalizare. Aşadar, lasă-mă să te las, că la semnalul manelelor, toţi se aliniază la duşmănii şi empatizează, dar când e vorba să arăţi cu degetul, ţi se-nmoaie de la lipsa de utilizare.
          Aşa acumulam reproşuri care ajung să ne fiarbă zilele, ne complexam într-o subestimare la care ne supunem singuri, alimentată de o credinţă inoculată chiar de-ai noştri că suntem slabi şi neputincioşi, aşa că ne merităm soarta de slugi la poarta Uniunii.
Şi cum n-avem curaj să ridicăm genunchii din pământ, să începem să ne considerăm europeni şi nu nişte românaşi uitaţi de istoria contemporană, ajungem să ne nimicim unii pe alţii, dintr-un complex de inferioritate. Ne urâm între noi pentru că nu avem puterea să ne raportăm la ceilalţi, aşa că ne raportăm la noi înşine. În loc să căutăm golul dintre un român şi-un italian frate de sânge latin şi să încercăm să-l umplem, săpam goluri între un ardelean şi-un muntean doar-doar s-o găsi şi unul mai prejos decât mine.     
        Şi uite aşa, ne tratăm cu dispreţ, cu un dispreţ direcţionat întâmplător, prin eliminare.
        E atât de evidentă ura pe care ne-o purtam nouă înşine, ca şi cum ne-am fi resemnat în faţa „handicapului” de-a fi român, şi devine chiar mai vizibilă în afăra ţării.
        E o adevărată provocare să-ţi testezi limitele şi să-ţi cauţi rădăcinile dincolo de zona ta de confort, într-un context în care fenomenul tribalizarii prinde contur tot mai accentuat. În spatele unei cazemate de sarmale, strângând la piept cu putere discurile cu manele şi bombănind într-un pseudodialog cu televizorul, în timp ce îşi mestecă seminţele, românul de rând se considera întâi român. Europa e departe, din toate punctele de vedere.
Şi atunci de ce să facem un salt peste jignirile francezilor, de ce să luptăm fără arme cu imaginea noastră generalizată de ţigani pe care fraţii noştri latini ne-o strigă la unison? De ce să ne alăturăm la o marijuană a păcii olandezilor şi celorlalţi vecini din nord care ne sunt atât de diferiţi?
Simplu. Pentu ca sloganul Uniunii Europene nu e doar o vorbă de duh inventată de un copywriter cu afinităţi politice. „Unitate în diversitate” nu e doar un îndemn, ci o realitate la o pereche de ochelari de cal distanta.
      România nu trebuie să facă brânza franţuzească pentru a intra în Europa, şi nici să cultive lalele. Nu trebuie să bea ceai cu lapte la ora 5 şi nici nu trebuie să facă din flamenco dans naţional. Trebuie să se privească în oglindă şi să-şi accepte colăceii de corupţie şi apoi să lupte cu ei. Să privească cu demnitate şi mândrie celelalte naţiuni şi să îşi verse oful, după care să preia ce-i mai bun de la ele.
        Pentru că nu degeaba spaniolul te strigă pe strada „Hola, guapa”, fluturându-ţi din spatele unei tarabe un tricou cu o dansatoare de flamenco şi apoi îţi turuie cu prietenie o poveste înscrisă în broşura de turism a minunatei Peninsule Iberice. Că la sfârşit, nici nu ţi-ai dat seama, când ai scos bănuţii şi-ai luat o sacoşă de amintiri, cu gândul la corrida pe care ţi-a recomandat-o vânzătorul.
      Şi nici italianul nu o ia la nimereală când te hipnotizează pe melodia unei „Ciao, bella”, şi te trezeşti urcata într-un hop on, hop off, la etaj, cu părul fluturându-ţi în spatele Collosseum-ului.
        Şi atunci de ce m-am amuzat teribil, şi-am înghiţit în sec deopotrivă, când mai lunile trecute, o prietenă ne povestea, pe-un ton mioritic, ba chiar şi mai specific, că la metrou, o ţigăncuşă plictisită i-a băgat pe gât un pliant şifonat, zicându-i plictisită: „Na, şi tu, fă!”...

Alice în ţara minciunilor

Alice? Who the fuck is Alice? Te întrebi acum, pe fondul unei melodii în surdină cântate de Smokie, cu gândul că Alice din poveste nu s-ar putea incarna într-o lume ca a noastră pentru că „inocenţă” a devenit doar un cuvânt fără semnificat, fără înţeles palpabil, cum e şi cuvântul „inorog”. Ştii ce înseamnă dar nu-i găseşti corespondentul în realitate.
Acum s-ar putea să te miri dar când mă refer la Alice, mă refer la tine. Şi la fiecare femeie care s-a surprins într-un moment al vieţii alergând după iepuri care se ascundeau în adăposturile altor femei. Diferenţa era doar că iepurele din povestea clasică avea un ceas obişnuit, şi nu un Rolex.
Şi tu ai fost o Alice când, prizoniera într-o lume care nu era pe măsura ta, ţi-ai dorit o schimbare. Ai spus că vrei să întâlneşti un Mecena care să-ţi faciliteze înţelegerea lumii şi să te poarte pe culmile fericirii. Şi ai băut licoarea care te-a făcut mare şi te-ai trezit că drumul către maturitate sacrifica fericirea ca o jertfă pentru înţelepciune.
Apoi ai dorit să fii iar mică pentru că doar atunci puteai ieşi pe uşiţa care duce către inocenţă. Ai spus că nu mai vrei cunoaştere şi experienţă, ci doar un Făt Frumos răpit dintr-un vis al tinereţii. Dar în graba ta să scapi de viziunea macro asupra lumii, ai uitat cheia pe masă şi prinţul a trecut pe lângă tine iar tu l-ai privit neputincioasă de la fereastra unei realităţi supradimensionate.
Şi acum, când eşti conştientă că trăieşti în ţara minciunilor, poţi tu oare să te trezeşti din vis şi să îţi creezi o realitate mai bună sau viaţa asta să fie o înşiruire de întâmplări ciudate al căror unic scop e să amuze o entitate cu-n intelect de clasa a treia?

Off with his head!

Nu cu mult timp în urmă, scriam de zor la un articol de suflet, „Cine sunt eu?”, în care lansasem o căutare a sinelui într-un loc ascuns, a cărui existenţă firească devenise deja un tabu: normalitatea. Normalitatea aceea trimisă într-un colţ al realităţii de către ficţiunile pe care le proiectăm în locul ei. Normalitatea aceea pe care o respingem pentru că nu ne creează o imagine dezirabilă.

Ei bine, încă sunt în căutarea răspunsului, dar cred că am găsit o pista bună de unde să pornesc:

De ce?

Din cauza asta: