Supereroi

Noi, oamenii postmodernismului, avem impresia că am reinventat roata prin distorsionarea viziunii clasice şi transformarea ei într-o gogoaşa de la Dunkin‘Donuts. Dar la o privire mai oacheşă asupra lumii, ne dăm seama că unicul mod în care am evoluat a fost reciclând istoria.

Aşadar nici măcar supereroii nu sunt pe de-a-ntregul fructul ideilor noastre, în încercarea de a imagina un nou Neil Armstrong mai Hulk-uit şi mai Thor-uit, ca să ajungă pe Marte, de această dată. Supereroii sunt o aspiraţie veche de când lumea, de când Xena se bătea cu zeii şi de când zeii nu vorbeau engleza.
Aşadar, dacă eu aş putea fi un supererou, daţi-mi voie să-l ignor pe Joss Whedon şi să-i fur un pic din ideile lui Rousseau. El povestea, la vremea domniţelor cu perechi de budigăi pe sub rochii ample şi încorsetate, că dacă ar exista un inel care să îl facă pe om invizibil, acesta şi-ar permite toate nelegiuirile de la care, de altfel, de teamă pedepsei, se abţine.
Aşa că, după primul pas în agenţia de publicitate, mi-aş pune acest inel şi m-aş face una cu aerul. Şi-aşa, ferită sub această invenţie popularizata de Harry Potter, aş intra după bunul meu plac, în fiecare departament.
Aş începe chiar cu Account-ii. M-aş strecura în cămăruţa lor şi aş sta doar să-i privesc cum desfac iţele între clienţi şi agenţie, cum rezistă eroic în fata presiunilor, pentru că ei sunt nodul în care sunt legate toate departamentele. Şi pentru că ei n-ar şti de existenţa mea, aş putea să învăţ meserie fără cenzură şi fără menajamente, pentru că ei şi-ar urma rutina, dându-mi cel mai genuin exemplu. Şi profitând de starea mea ascunsă, m-aş aşeza cu ei la birou şi le-aş umbla prin fişiere, atentă şi fără să stric un mega, doar-doar să văd dacă sunt şi eu în stare să duc la capăt ce se meştereşte pe aici.
Şi când aş obosi de munca lor, m-aş duce direct la Strategie. Şi la fel m-aş aşeza pe un colţ de canapea, doar să-i privesc cum incarnează obiectivele în acţiuni precise. Să stau acolo şi ei să nu ştie, asta ar fi o lecţie bună pentru că puterea exemplului este grăitoare.
Şi în final, cum ce-i mai bun se lăsă la urmă, aş fugi la Creaţie, unde un copy şi un art tocmai ar dezbate ideea unui om invizibil. Şi cum m-aş simţi cu musca pe căciulă, m-aş ascunde într-un colţ, să-i ascult mai bine. Dar vorbăraia lor s-ar transforma într-un insight puternic şi m-aş trezi încolţită de caracterul precis al descrierii lor. Mi-ar menţiona fiecare mişcare pe care am făcut-o astăzi, fiecare pas pe care l-am înaintat şi m-aş întreba, în final, sunt eu reală sau sunt doar fructul imaginaţiei lor?
Şi înfricoşată de ideea pe care mi-au sădit-o, aş alerga ca o Cenuşăreasă în ceasul al doisprezecelea, de teamă că acoperirea mea a fost desconspirata. Şi ajungând acasă într-un suflet, mi-aş lua răgaz şi-aş pune totul cap la cap şi-aş decide hotărâtă: mâine mă voi duce la agenţie fără inel pentru că nu există supererou mai fantastic decât omul care reuşeşte să fie cea mai bună variantă a sinelui.

Am câstigat o bicicletă

Mie tare-mi place sa particip la concursuri. Si s-au adunat cateva de cand am aceasta deprindere.

Iata ce-am scris si mi-a adus o bicicleta la concursul organizat de "Zile si nopti", in care se cerea sa promovam spatiile pentru biciclisti:

O reclamă celebră spunea că cele mai multe accidente se petrec în casă. Dar imaginaţi-vă un hol strâmt şi lung, adesea acoperit de obstacole ascunse şi care, în loc de pereţi, are maşini furioase, care merg haotic şi fără semnalizare. Aaa, staţi nu e nevoie să vă imaginaţi, e suficient să mergeţi prin Bucureşti cu bicicleta şi deja se reconstruieşte o scenă veritabilă din psihedelicul Alice în Wonderland.

Da, greutăţile bicicilistilor sunt deja ştiute dar se pare că aflarea unei căi de rezolvare necesita chiar şi mai multă imaginaţie. Aşa că, dacă aş scoate capul out of the big box of Bucharest, aş începe prin a da substanţa iniţiativelor create doar de dragul de a le da curs. Mă refer la faptul că piste de biciclişti există în oraş dar nimeni nu le respecta. Nu sunt nimic mai mult decât un covor galben pentru pitipoancele daltoniste sau un joc de şotron mai diferit pentru copiii din parc. Şi atunci, cum să-i convingem? O idee SF ar fi să instalăm nişte senzori la marginea marcajului şi de fiecare dată când cineva îl depăşeşte şi intră pe pistă, să se audă un claxon de bicicletă. Dar revenind cu picioarele pe pământ, probabil că un prim pas ar fi că poliţiştii comunitari care îşi plimbă nasurile pe cai în parcuri să se ocupe şi de drepturile bicicliştilor.

Şi dacă ceea ce e deja făcut ar fi respectat, ar trebui să ne aruncăm privirea şi la ceea ce mai poate fi făcut. Începând cu o campanie de conştientizare prin mijloace neconvenţionale.

Aş începe prin stencils-uri prezente în zonele populate de biciclişti şi probabil că logo-ul imprimat ar fi un biciclist hipster care merge pe bicicletă cu mâinile intinse pe orizontală ca să asigure distanţa dintre el şi cei ce-i invadează teritoriul. Apoi aş organiza un flashmob al bicicliştilor undeva într-un parc, lânga o pistă cu o coregrafie din biciclete. Şi aş completa campania cu nişte print-uri outdoor care înfăţişează o maşină care merge doar pe 2 roţi laterale pe o pistă de biciclişti, în timp ce zeci de bicicilete circula pe carosabil.

Şi într-o lume ideală, în care problema parcării va fi privită cu aceeaşi seriozitate ca cea a lipsei de spaţiu pentru bicicilisti, probabil că aş continua campania cu măsuri palpabile de a face loc bicicliştilor, aceşti eroi ecologici uitaţi de lumea consumeristă în goană după timp.

PS: dacă nu era evident până acum, râvnesc la bicicletă pentru ladies