Darul suferinţei

Connect-r n-a dormit în această vară. Și chiar dacă asta e o tactică de tortură pentru a determina să vorbească teroriștii prinși, se pare că lui i-a prins bine. Pentru că spune lucruri frumoase.

 L-am surprins într-o emisiune vorbind despre un tatuaj pe care îl avea, citat din Sf. Ioan Gură de Aur. Pe mâini, are tatuat: "DARUL DE A SUFERI ESTE MAI MARE DECÂT DARUL DE A FACE MINUNI. DE FIECARE DATĂ CÂND SUFERI, DUMNEZEU ȊTI RĂMÂNE DATOR!”

 Și brusc, parcă toate lucrurile care m-au durut au început să capete sens. Cu toţii avem dorinţe a căror neîmplinire ne-a marcat. Cu toţii avem un „dacă ar fi fost...” care ne-a urmărit ca o fantomă până când ne-am obişnuit să-l acceptăm în viaţa noastră. Cu toţii avem un sertar al minţii sub forma unei răni, pe care vrem să-l ţinem închis, dar pe care cutremure ocazionale îl mai zdrăngăne puţin.

 Dar, în timp, rănile se închid  și chiar dacă rămâne o cicatrice urâtă, iată...ea e doar un semn care să aducă aminte karmei că mai are de încheiat niște socoteli cu noi. Și mie mi se pare că roata deja s-a întors, în cazul meu. Au început să se împlinească vise, să se întâmple lucruri bune, să îmi dau seamă că, în momentul ăsta, am doar oamenii de care am nevoie și care îmi fac bine iar direcția în care merg este, cu siguranță, una bună.

Aşa că eu astăzi sunt recunoscătoare. Sunt recunoscătoare pentru lucrurile mici şi mari care fac zilele să nu semene între ele, dar îmi produc, în aceeaşi măsura, zâmbete cel puțin de-o şchioapă. Şi sunt recunoscătoare pentru oamenii care s-au cernut prin sita timpului şi care îmi dau energie, optimism...şi o şansa să evoluez. Sunt recunoscătoare pentru fiecare detaliu care a debutat cenuşiu, ba chiar negru, şi-n timp s-a albit, de-mi luminează zilele. Sunt , pur si simplu, recunoscătoare pentru tot.

 Cred că toată lumea poartă un colier de perle în suflet, stufos și greu, creat din lacrimile de peste ani. Nu-l renegați, purtați-l cu respect...e magnetul de care se vor lipi, cândva, dorințele care se lasă așteptate. Dar doar acelea care sunt menite a se împlini. Pentru că Dumnezeu nu-ți da ce îți dorești....ci ceea ce ai nevoie.

 

Greu de decis: de vorbă cu trecutul, prezentul și viitorul

Ca trei concurenți la un quiz televizat, trecutul, prezentul și viitorul se bat în intensitate și în șarm, pe scena vieții noastre.

 Trecutul, cu privirea-i nostalgică, și cu aerul de atotcunoscător, dar lipsit de energie și cu un caracter posac, invocă amintiri dulci-amărui fără de care  nici zâmbetele nici lacrimile nu și-ar găsi coerenţă.

 Prezentul, cu pieptul în față, apăsând pe cuvinte ca pe clapele unui pian, se scutură ca un curcan, atribuindu-și toată atenția, dar trucurile lui de adolescent rebel nu-i dau decât un aer simpatic de semidoct.

 Viitorul, mizând pe ochii săi pătrunzători și pe misterul ce-l croiește în juru-i, pare mai degrabă un traficant de carne vie, mascat sub promisiunile unui model cu față comercială.

 Impovărat de promisiunile lor măgulitoare, te plimbi cu ei ca și cum ar fi trei tovarăși de drum. Dar fie că negi, fie că încerci să-ți echilibrezi decizia, tot ai un preferat.

 Ai zice că-i prezentul. În fond, el e singurul palpabil, restul sunt stafii din capul tău. Prezentul e căpos și arogant, și se poartă de parcă ar  fi nemuritor. Și cine i s-ar opune, când el căra comori contemporane?! Nu-i el ce ține-n mâini o lume digitalizată, cu icoane din ecrane LCD de unde urlă realitatea întemnițată? Și-atunci, e simplu. Prezentul este cheia. Dar ce ușă deschide...asta nu-i stă în putere să afle...

 Asta-i treaba viitorului, el e cămila ce-ți cară în spate, speranțe și vise, ancorate cu o greutate apăsătoare de calcule și precauții. Și cât de grea e ancora asta, doar tu o poți decide. Deși în sinea ta, ești conștient că ai face bine să mai arunci din greutate, înainte să dobori cămila de atâtea griji anticipate.

Iar trecutul...adesea renegat, este ca un bătrânel pierdut și amintit doar atunci când singurătatea e copleșitoare sau dă bine să te legi de el. Și chiar dacă se ascunde pe sub preș, atunci când ocaziile o cer, sunt mulți care se întorc în timp și i se închină, cu nostalgie și durere. Uneori, e înșelător, își ascunde ridurile în dulceața depărtării, pozând mai sprinten decât e, și redă o iluzie cum că ar fi strălucit mai puternic decât a făcut-o. Unii se pierd, copleșiți de prezent, în lumina pe care trecutul o pretinde...și de ce nu, când el e izvorul vieții însăși, cu bune și cu rele. 

 Și privindu-i în ochi pe toți trei, cum mă imploră din mimică lor parșivă, să-i prețuiesc și să-i slăvesc ca pe niște zei întorși din război, mă bufneşte râsul. Și nu pentru că vreunul ca trecutul ar fi surd, de atâtea reproșuri auzite. Nu pentru că prezentul e umflat la față, de-atâta aruncat cu capul înainte. Și nici măcar de mut ce e viitorul, tot urlând după discipoli.

 Râd pentru că și eu și ei uităm un lucru, în scena asta efemeră, norocul face jocul!