Tare ciufuta e perioadă când trebuie să schimbi cam tot ce-ți definea viața. Pentru că nu știi de unde să începi și unde să mai fugi de tine. Și când obosești să te învârţi în cerc ca un titirez, îți dai seama că orice sfârșit e o șansă să conștientizezi ce trebuie să
schimbi la rotițele care au început să scârțâie cam rău pentru vârsta ta.
Și îți dai seama că ăsta e momentul!
Nu ăla când știai că o să aibă loc ruptura,
dar încă nu avusese. Pentru că atunci deja era inevitabil și oricât ai simula
sentimentul de „vreau să mă schimb”, nu e acolo. Nu a atins momentul de apogeu,
declanșatorul. E doar o idee.
Și nici nu trebuie să ungi rotițele imediat
după ce s-a rupt balanța. Pentru că totul pare negru , chiar mai negru decât
e, și nu poți să bandajezi o rană
deschisă. Trebuie să capete cicatrice.
Și atunci momentul să te ridici și să scrii o
adevărată scrisoare de adio ( dar rămân cu voi) este ăla când raționalul a
început să dea semne că se trezește din beție. Momentul ăla când îți dai seama
că oamenii aia dragi sunt tot acolo și chiar dacă nu o să-i mai vezi în același
cadru, de tne depinde să nu pierzi contactul și să mai ai o viață și-n afară
muncii. Bellele tot belle sunt și când nu au de-a face cu clienți isterici iar
„vorbiţi de mine” sună la fel de autentic și-n
cafeteria și-n Bicicleta. Ca să nu mai zic de „glumeşti” care deja nu mai pot să-l gândesc , folosind vocea vecină-mii, ci
propriu-mi glăscior de privighetoare
corcită.
Așa că proclam scrisoarea a 3-a, cea demnă de
publicat dintr-un singur motiv: nu e la fel de teoretică și lipsită de
substanță cum era prima dar nici așa „de adio” cum era a doua. E o scrisoare mai mult de „ramân cu voi”, luați-mă, scoateți-mă din workoholic-şenie, țineți-mă la curent cu informațiile „must know” și păstrați-mă în
corazon-urile voastre. Iar dorul de ducă și de Duca...eh, știți voi reclama de
la Snickers, oamenii spun prostii când le e foame...
